Hard disk-Instalare Linux
Hard-disk-ul este dispozitivul de memorie de lunga durata al calculatorului. El este cel pe care se memoreaza programele si sistemul de operare, urmand a se incarca in memorie spre executie in momentul rularii. Majoritatea sistemelor de operare folosesc hard-disk-ul si pentru a creea o memorie virtuala mai mare decat memoria de scurta durata (RAM) disponibila. Ele stocheaza portiuni din memoria RAM nefolosita temporar pe hard-disk, urmand ca spatiul eliberat sa fie folosit de alt program. In momentul in care este nevoie de o zona de memorie salvata pe hard-disk, ea este incarcata in memorie. Viteza de rulare se micsoreaza putin, dar se pot rula programe care altfel nu ar rula deloc. Windows-ul foloseste un fisier obisnuit pentru a stoca temporar zone din memoria RAM, Linux-ul are un tip de partitie special optimizat pentru astefel de operatii (Linux Swap).
Cel mai cunoscut tip de hard-disk-uri este tipul de hard-disk IDE. El se conecteaza cu placa de baza printr-o banda lata (uzual de culoare gri) cuprinzand mai multe fire conductoare. La capete banda IDE are doua mufe identice si deseori o a treia mufa identica cu cele de la capete. De fapt hard-disk-ul se conecteaza la controlerul IDE, incorporat in placa de baza la majoritatea calculatoarelor noi. Au existat si controlere IDE pe placi separate, care se infigeau in placa de baza ca si placa video, placa de retea, etc. Uzual exista doua controlere ("Primayi" si "Secondary") fiecare putand avea conectate cate doua dispozitive IDE (hard-disk, cd-rom IDE, etc). Aceste doua dispozitive nu sunt privite egal, unul este "Master" iar celalat este "Slave". Dispozitivul "Master" are prioritate la transferul de date, deci se obtin performante mai bune. Dispozitivele au "jumperi" care stabilesc daca dispozitivul va actiona ca "Master" sau ca "Slave". In cartea tehnica si de obicei si direct pe dispozitiv exista semnificatia fiecarei pozitii a "jumper-ului". "Jumper-ul" este de fapt un conductor intr-un mic izolator de plastic, care poate face legatura intre 2 pini metalici. In cazul in care dispozitivele nu sunt setate bine, calculatorul poate chiar sa nu mai porneasca deloc, sau sa nu "vada" dispozitivul. De obicei "Master" acopera si situatia in care dispozitivul este "Single", adica singur pe panglica.
Avem deci 4 posibile device-uri IDE. In Linux ele vor fi identificate prin hda, hdb, hdc, hdd, ele fiind respectiv Primary-Master, Primary-Slave, Secondary-Master, Secondary-Slave. Fiecare hard-disk fizic poate fi impartit in mai multe hard-disk-uri virtuale (partitii). Exista 4 partitii posibile "primary" (este altceva decat hard-disk-ul primary) dar numarul poate fi mai mare inlocuind o partitie "primary" cu una "extended", in care se mai pot face 4 partitii "primary" sau 3 "primary" si una "extended" etc. Ele se vor identifica in Linux prin hdx1, hdx2, hdx3 ....unde x este litera hard-disk-ului fizic. In Linux device-urile sunt identificate prin fisiere device, care se afla uzual in directorul /dev. Vom denumi deci partitiile /dev/hda1, /dev/hda2 ... /dev/hdd1, /dev/hdd2, etc.
Exista si hard-disk-uri SCSI, care au rezultate de viteza mai bune, dar sunt mult mai scumpe decat cele IDE. Ele au controler special (in placa de baza sau placa separata) si se identifica in Linux ca /dev/scd0, /dev/scd1, etc.
Pentru instalarea Linux-ului cel mai bine este sa dispunem de un hard-disk gol (sau care se poate formata in intregime). El se va repartitiona cu programul care exista chiar in kit-ul de instalare al Linux-ului. Se vor face cel putin 2 partitii, una de swap (cam cat memoria sau de 2 ori cat memoria RAM) si una pentru radacina sistemului de fisiere ("root" sau "/") – de obicei "ext 2". In partitia root se va instala Linux-ul. Se pot aditional folosi si alte hard-disk-uri pe care sa se stocheze anumite subdirectoare ale radacinii). Nu exista decat un sistem de fisiere in Linux, alte sisteme de fisiere devin subarbori in sistemul de fisiere global prin actiunea de "montare" a unei partitii intr-un director gol. In acel moment arborele de directoare/fisiere al partitiei respective este vazut ca avand radacina in acel director. Pentru teste, Linux-ul se poate instala si pe o partitie de Dos/Windows, prin sistemul de fisiere "umsdos" prin care drepturile pe fisiere si alte informatii care nu exista nativ in DOS sunt tinute in fisiere. Exista posibilitatea si de instalare a Linux-ului si intr-un fisier Dos/Windows montat ca "loop". Impactul asupra performantei este semnificativ in ambele cazuri, este recomandata partitia nativa de Linux (ext2) sau alta partitie care contine nativ drepturile pe fisiere standar-UNIX. O optiune destul de buna poate fi sistemul de fisiere Reiserfs (este jurnalizat si a inceput sa fie inclus in kernel-ul 2.4), in viitor si alte sisteme de fisiere jurnalizate (ext3, xfs, jfs). Ele au avantajul ca in cazul unui crash al sistemului (din cauza unei pene de curent de exemplu) nu necesita o verificare a sistemului de cateva minute ca in cazul ext2.
Instalarea Linux-ului
Imediat dupa bootarea cu CD-ul de instalare se solicita cateva optiuni precum interfata de instalare de tip grafic sau text. De obicei instalarea in interfata grafica consuma mai multe resurse, deci instalarea in mod text este mai rapida. Alte optiuni precum tipul de mouse, tastatura, diferenta fata de timpul GMT, etc mai sunt cerute. In cazul in care se detecteaza o interfata de retea se cere si configuratia placii de retea (IP, netmask, gateway, nameserver-e, nume de host). Se mai cere setarea parolei de administrator (root), unele distributii cerand sa se creeze si un user obisnuit (ne-root). Cel mai important lucru (si oarecum mai delicat) este insa partitionarea si setarea punctelor de montare a partitiei. Programul de instalare va intreba daca se pastreaza partitiile existente sau se face repartitionare. La partitionare se vor sterge partitiile existente, apoi se vor creea una cate una partitiile, de obicei cea de swap prima si cea care se monteaza in "/" a doua. Se poate stabilii ca anumite directoare (ex: /home = directorul fisierelor personale ale utilizatorilor) sa fie "montate" intr-o partitie separata. Stergerea unei partitii cu informatii importante face extrem de dificila refacerea lor, deci este nevoie de multa atentie. Odata cu stabilirea partitiilor pe care le va folosi Linux-ul si a locului in care se vor monta ele se va cere permisunea de formatare a acestora. In cazul in care partitia a fost deja formatata, se poate trece peste formatare. Formatarea se poate face cu sau fara verificarea hard-disk-ului. Verificarea dureaza foarte mult (zeci de minute la hard-disk-uri mari) dar asigura impotriva defectiunilor fizice care pot compromite la un moment dat sistemul. In cazul in care hard-disk-ul a fost verificat de curand impotriva "bad-block-urilor (zone de memorare nefolosibile)", se poate trece peste verificare. In cazul in care nu se alege formatarea, instalarea va continua normal, nu se vor sterge eventuale fisiere existente, cel mult se vor suprascrie cele care coincid ca si nume/localizare cu cele ale sistemului care se instaleaza. Exista si optiunea de upgrade care modifica doar fisierele care s-au modificat de la versiunea anterioara, dar nu este recomandata procedura. In plus nu se poate face decat de la versiunea anterioara din aceeasi distributie.
Un alt lucru mai dificil este configurarea sistemului de X-windows. Distributiile noi detecteaza un numar mare de placi video si monitoare, dar in cazul in care sistemul nu reuseste trebuie date informatii manual. Cel mai dificil ar fi specificarea frecventelor monitorului, de obicei neexistand cartea tehnica a acestuia. Se pot incerca toate posibilitatile la rand, incepand cu "High frecvency monitor 70Hz). Unele placi video care sunt suportate de serverul SVGA nu au suport decat pentru 256 culori, chiar daca placa video suporta mai multe culori. Oricum, pentru un router nu este nevoie de functionarea sistemului X-windows, modul text este suficient.
Un lucru util este creearea unei disckete de boot pentru sistemul instalat, acest lucru fiind facut chiar de catre programul de instalare cu interogarea celui care instaleaza. O astfel de disketa foloseste in cazul in care sectorul de boot al hard-disk-ului este suprascris din greseala (de exemplu se instaleaza pe alta partitie Windows). In acest caz se ba boota cu disketa si se va rula /sbin/lilo, care va reface sectorul de boot. Sectorul de boot este primul sector al hard-disk-ului, in cazul in care bios-ul este setat sa boot-eze de pe acest disk el startand programul pe care il gaseste in acest sector. Acest program se foloseste pentru a starta mai multe sisteme de operare, sau acelasi sistem cu optiuni/kernele diferite. Cel mai folosit astfel de program pentru Linux este "lilo" (linux loader). El poate starta la alegere si alte sisteme de operare prezente in alte partiti (ex: Windows). Programul de instalare va intreba unde se doreste instalarea programului lilo, in MasterBoot (primul sector al hard-disk-ului) sau in primul sector al partitiei de Linux. Se va alege prima varianta, cea de-a doua folosind doar daca se foloseste un alt bootload-er global, care starteaza bootload-erul lilo.
Alte optiuni cerute pot fi de exemplu tipul de encriptare a parolelor (MD5 este default si este o alegere buna), tipul de securitate ("medium" este o buna alegere). In general setarile default sunt alegeri potrivite.
O portiune delicata este si alegerea pachetelor de instalare. Chiar si in cazul cunoasterii pachetelor importante, uitarea unui pachet poate cauza neplaceri ulterior, fiind mai dificila instalarea lui manuala. Cel mai simplu este sa se instaleze "full", bineinteles aceasta alegere necesita existenta spatiului necesar pe hard-disk. Unele distributii au pre-configurari pentru diferite utilizari ale viitorului sistem (ex.: server, statie de lucru, statie grafica, etc). Este recomandat macar sa se instaleze toate serverele de X-windows (default se instaleaza doar serverul care suporta placa video care a fost detectata), in cazul unei schimbari a placii video nefiind necesara instalarea driverului.
Daca totul a decurs bine, dupa instalare sistemul se restarteaza si porneste bootloader-ul care fara a se apasa nici o tasta porneste dupa un timeout noul sistem instalat. In cazul configurarii corecte a retelei se poate trece direct la verificarea conexiunii de retea. In cazul in care ceva nu functioneaza bine incepe travaliul de depanare. Daca exista o a doua placa ea trebui configurata si ea. Fiecare distributie are utilitarul propriu de configurare (ReadHat are "linuxconf/netconf", Suse are "yast", etc). Toate utilitarele sunt interfete catre programe low-level care se pot apela din linie de comanda sau dintr-un script continand astfel de comenzi. In cele ce urmeaza se va discuta doar folosirea acestor comenzi low-level, ele fiind general valabile in toate distributiile, spre deosebire de interfetele mai mult sau mai putin prietenoase.
Scris de Administrator
a. Nu faci atacuri la persoană (comentarii negative despre o persoană); poţi combate orice idee, dar nu o persoană;
b. Foloseşti un limbaj civilizat (fii politicos); poţi face remarci negative, dar să nu folseşti înjurături;
c. Eviţi să promovezi excesiv un produs / serviciu / entitate; ajută să foloseşti un nume real şi să nu promovezi propriile produse;